Cum investea Franța în România lui Ceauşescu: „Vreau să fiu bine înţeles: nu dorim să facem o producţie numai pentru a face o producţie”

Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

În ciuda unor relaţii politico-diplomatice oscilante şi adesea contradictorii cu „sora” mai mare din Occident, România ultimelor două decenii comuniste a avut în Franţa unul dintre cei mai puternici parteneri economici din Vest. Dacă avem în vedere măcar construcţia în aceşti ani a două maşini românesti după licenţe franţuzesti avem deja o măsură a colaborării economice importante cu Hexagonul, colaborare care avea să aibă si ea o evoluţie favorabilă sau defavorabilă în balanţa externă a uneia dintre cele două ţări. Aşadar, până la un punct, legăturile economice cu Franţa au depins de relaţiile oficiale dintre cele două state şi s-au ridicat la nivelul prieteniei istorice.

Un experiment reuşit: Dacia


În 1966 a început construcţia Uzinei de Autoturisme de la Mioveni. Pentru lansarea în producția de serie a unui autoturism, autoritățile române au considerat necesară producerea unei maşini sub licență obținută de la un producător străin. Se dorea o licență pentru un autoturism din clasa medie, cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1.000 și 1.300 cm3, după cum se dorea să fie produse între 40.000 și 50.000 automobile pe an.

Dupa semnarea unui contract de licenţă între Renault şi statul român în 1968, începe fabricarea modelului Dacia 1100 sub licenţă Renault R8, urmat, în 1969, de modelul Dacia 1300 sub licenţă Renault R12. Chiar dacă şi-au manifestat intenţia de a vinde licenţa şi alte nume mari precum Peugeot, Fiat, Alfa Romeo şi Austin, se pare că firma Renault a fost preferată şi din considerente politice, în sensul că s-a dorit să se colaboreze mai degrabă cu o întreprindere de stat din Franţa.


Între anii 1970-1980, Dacia a produs o întreagă gamă de modele, care va cuprinde mai multe tipuri de vehicule de persoane şi utilitare. Astfel, în 1970 apar versiuni ale Daciei 1300 berline, printre care: 1300L (de la „lux”), 1300LS („lux super”, destinată membrilor importanți ai PCR), în 1973 este lansat modelul break, iar în 1975, modelul Dacia 1302 (gen papuc, fabricat în 2000 de exemplare, până în 1982). Extinderea cooperării în producţia de autovehicule cu firma Renault a fost reînnoita în baza acordului cadru încheiat la 12 iunie 1978 pentru modelele Renault 18 şi pick-up Renault-18[1]. De reuşita pe termen lung a acestei colaborări începută cu Renault s-a legat apariţia şi menţinerea în peisajul sărac al automobilismului autohton a Daciei ca maşină „naţională” a românilor; de multe ori când se încercau parteneriate sau contracte în alte ramuri se invoca tocmai acest model de reuşită.

…şi o afacere sub aşteptări: Citroën – Oltcit

 Începutul colaborării dintre societatea franceză Citroën şi autorităţile române a avut loc odată cu vizita primului-ministru Manea Mănescu în Franţa, în decembrie 1976. Această vizită, dedicată exclusiv dezvoltării relaţiilor economice, a parafat un acord ce prevedea crearea în Romania a unei societăţi mixte, menite să producă, începând din anul 1980, în jur de 130.000 de maşini de mic litraj pe an. Autorităţile comuniste au insistat la negocieri ca 40% dintre componentele maşinii să fie fabricate în România, pentru a fi evitate importurile costisitoare.

Uzina a fost înfiinţată ca o societate pe acţiuni, în care partea română avea o participaţie de aproape 65% din capital. Pentru echiparea ei s-au investit mai mult de 10 miliarde de lei până la nivelul anului 1980[2].

Procesul de fabricaţie a fost conceput pe baza tehnologiei de vârf a anului 1978, dar, din cauza unor întârzieri, producţia a demarat abia la începutul anilor ’80. Primele maşini Oltcit au intrat în fabricaţie în 1981, însă proiectul avea să treacă prin mari dificultăţi. Astfel, la nivelul anului 1986, uzina din Bănie producea mai puţin de 10.000 de autoturisme, în loc de cele 120.000 preconizate. Aşadar, după doar câţiva ani de la punerea pe picioare a acestei uzine de la Craiova rezultatele ei nu erau satisfăcătoare pe plan comercial; caietul de sarcini impus de Citroën nu a fost îndeplinit nici ca volum al producţiei şi nici din punct de vedere al calităţii. Aparent, autoturismul părea o maşină economică sub raportul preţului şi al consumului. Maşina Oltcit s-a fabricat timp de 14 ani în România şi, chiar dacă a reprezentat o alternativă în preferinţele românilor, n-a avut niciodată succesul scontat. Nici măcar preţul său, de 60.000 de lei, nu era cu mult sub nivelul unei Dacii.

Chiar dacă maşina lua calea exportului în America de Sud sau Europa, ea se vindea totuşi greu chiar şi în ţări din spaţiul CAER, precum R.D. Germană sau Cehoslovacia. În plus, Oltcit avea să coboare încet ca pondere în piaţa auto din România postdecembristă până la încetarea construcţiei sale, în 1995. În 1991, firma franceză s-a retras de la Craiova cedându-şi acţiunile statului român.

Ceauşescu: „Vreau să fiu bine înţeles: nu dorim să facem o producţie numai pentru a face o producţie”

Un exemplu inedit pentru preocuparea românească de a impulsiona colaborarea apare chiar în agenda de lucru a conducătorului României şi a discuţiilor deschise purtate cu un grup de oameni de afaceri la Paris. În ziua de 24 iulie 1980, în timpul ultimei sale vizite în Franţa, Ceauşescu are o întrevedere la reşedinţa de la Palatul Marigny cu reprezentanţi din Consiliul Naţional al Patronatului Francez, prezidat de Philipe Burnel; se aflau acolo reprezentanţi ai principalelor bănci franceze şi ai unor cunoscute grupuri şi societăţi industriale din Franţa interesate să investească în România. Stenograma discuţiilor purtate cu acest prilej ne arată un Ceauşescu având calităţi de abil negociator şi un om dotat cu simţul economiei de piaţă. Cele două cotidiane româneşti, „România liberă” şi „Scânteia”, au evocat a doua zi în pagini elogioase această întâlnire[3].

Premisa de la care s-a plecat în alocuţiunile rostite de Nicolae Ceauşescu şi de Philipe Burnel a fost cooperarea existentă în domeniile microelectronicii, al aviaţiei (îndeosebi elicoptere) şi al energiei atomoelectrice. România începea construcţia primei centrale atomoelectrice după procedeu canadian – diferit de cel al Franţei. Însă, în ce priveşte realizarea părţii clasice a centralei de la Cernavodă, pentru construcţia ei concurau mai multe firme, printre care şi compania franceză Alsthom[4].

Consider că există posibilităţi de a realiza în viitorul cincinal, până în 1985 – cum judecăm noi în România – o dezvoltare a relaţiilor la un nivel aproape de o dublare a schimburilor economice dintre România şi Franţa. Actualmente, am ajuns la 3,6 miliarde franci şi am dori să mergem la 6-7 miliarde franci în 1985. Dacă realizăm cooperările în producţie pe care le avem în vedere, am putea să mergem chiar ceva mai sus”, afirma cu acel prilej Nicolae Ceauşescu[5].

O altă propunere pe care antreprenorul francez Robert Franceschini o lansa României era reprezentată de potenţiale investiţii în echipament minier, pentru exploatarea lignitului la mare adâncime din bazinul Olteniei. Ceauşescu mărturisea că România însăşi îşi dezvolta producţia de utilaje miniere însă nu respingea sprijinul francez: „În al doilea rînd, ne-am propus să realizăm într-o măsură mai însemnată asigurarea materiilor prime din ţară, în primul rînd şi în al doilea rînd printr-o cooperare pe terţe tări. În acest sens dezvoltăm puternic industria minieră şi deci şi producţia de utilaj minier şi sîntem interesaţi într-o colaborare cu industria franceză în acest domeniu. Am început forajul în Marea Neagră în căutare de petrol. Avem ceva indicii că se găseşte petrol. Sîntem interesaţi într-o cooperare îndeosebi în extracţia petrolului, ţinînd seama că Franţa are experienţă în acest domeniu; noi abia am început. (…) Sîntem deci interesaţi în utilaje miniere subterane, în combine şi complexe cu diametru mai mare, care să depăşească ceea ce realizăm acum împreună – 3,5 până la 4,5-5m, ţinînd seama că avem straturi de cărbune cu grosimi mai mari şi pe care vrem să le extragem”.

Nici recenta colaborare cu uzinele Citroën nu era trecută cu vederea de şeful statului român, care susţinea că „Tot în domeniul Oltcitului, de exemplu, urmează să vină şi cîteva sute de specialişti francezi să lucreze în România. Deja cîteva sute de specialişti şi muncitori români lucrează acum în Franţa pentru a se specializa şi sîntem gata să trimitem şi mai mulţi, în măsura în care OLTCIT-ul o doreşte. (…) Vreau să fiu bine înţeles: nu dorim să facem o producţie numai pentru a face o producţie. Dorim ca această producţie să fie la nivelul tehnic mondial, să fie competitivă şi din punct de vedere tehnic şi al eficienţei economice. Trebuie să ştiţi că nu numai dumneavoastră sunteţi animaţi să cîştigaţi cît mai mult; şi noi dorim să avem cîştiguri cît mai bune din orice activitate cu consumuri de materiale cît mai mici, cu consum de muncă cît mai puţină, cu eficienţă mai cu seamă economică, sigur, atît cît putem ca să fim competitivi, ca să putem vinde produsele pe piaţa internţională”.

Elicopterele Alouette şi Puma: echipament NATO produs de o ţară comunistă

Pe fondul negocierilor din 1970, ministrul Valery Giscard d’Estaing a propus partenerilor români – dată fiind reuşita proiectului Renault – construcţia în comun a unei fabrici de elicoptere. Miniştrii implicaţi în negocieri, Ilie Verdeţ, Corneliu Mănescu (ministru de externe) sau Ion Avram (ministrul construcţiilor de maşini), au aprobat ideea franceză pentru a avea acces direct la tehnologie aeronautică de vârf[6]. A fost aleasă colaborarea cu firma franceză Aerospatiale. Din 1971, uzina I.A.R. Braşov a produs sub licenţă franceză modelele „Alouette” şi „Puma”; elicopterele de capacitate mică au fost rebotezate IAR-316 B „Alouette III”, iar cele de capacitate mare (de nouă persoane) IAR 330 „Puma”.

Din 1971 până în 1976, uzina de la Braşov a produs 80 de astfel de elicoptere, dintre care 28 pentru exportul în Franţa, iar restul pentru Ministerul Apărării şi Aviaţia Civilă. Producţia de aparate de zbor a continuat pentru construirea a încă 65 de modele Alouette până în 1980. În fapt, România a produs în acest deceniu aparate folosite oficial în dotarea NATO, iar această licenţă franceză avea să îi aducă şansa unei afaceri convenabile: România avea să exporte elicoptere Puma în diverse ţări din America de Sud şi Africa la un preţ avantajos faţă de Franţa (3 milioane de dolari), care oferta către aceleaşi zone un model similar la un preţ dublu. Practic, România a fost singura ţară din spaţiul Pactului de la Varşovia care a produs şi vândut tehnică şi echipament militar NATO.

Alte acţiuni importante de colaborare industrială cu Franţa au vizat realizarea, în România, de turbogeneratoare pentru centrale nucleare (cu firma Alsthom Atlantique), centrale telefonice electronice sau emiţătoare şi receptoare tv color (cu CIT Alcatel sau Thompson).

Cooperare în domeniul societăţilor mixte

Deceniul opt a consemnat cele mai multe încercări de creare a unor întreprinderi mixte româno-franceze. Bineînţeles că principalul exemplu în acest sens este investiţia de peste un miliard de dolari facută la Craiova în colaborare cu uzinele Citroën. Însă partenerii francezi cu care România conlucra se găseau şi în alte domenii industriale. În 1980, Comisia mixtă româno-franceză dirija nu mai puţin de 56 de noi obiective de cooperare ştiinţifică şi tehnică în construcţii de maşini, industrie extractivă, energie electrică, construcţii şi materiale de construcţii, industrie usoară, agricultură, zootehnie, informatică, noi surse de energie, chimie, biologie, medicină, turism etc[7].

Astfel,la nivelul anului 1980 existau în Franţa următoarele societăţi mixte comerciale şi bancare:

Decofra: produse chimice (înfiinţată în octombrie 1967)

Sotecom: maşini-unelte (constituită în noiembrie 1968)

Dacomex: produse ale cooperaţiei de consum (constituită în iunie 1972)

Increst-France: pentru valorificarea „efectului Coandă” (care funcţiona din 1974), împreună cu Banca româno-franceză

România şi Franţa colaborau însă şi pe pieţe terţe, prin specialişti pe care îi puneau la dispoziţie; existau colaborări prin societăţi deja înfiinţate în unele ţări în care românii şi francezii contribuiau deopotrivă. Acorduri de colaborare în proiecte comune de cercetare-dezvoltare fuseseră semnate încă de la începutul anilor ’70. Printre domeniile în care specialiştii îşi valorificau potenţialul intelectual sau tehnic în ţări mai puţin dezvoltate s-au numărat exploatarea de zăcăminte aurifere, de cupru sau minereuri uranifere în Zambia sau Peru, construcţia de centrale termoelectrice (Malayezia)ori prospectări petroliere în Gabon[8].

Încetinirea schimburilor şi balanţă defavorabilă Franţei în anii ’80

Până în anul 1981, Franţa a avut o balanţă comercială favorabilă în relaţia cu România, pentru că ţara noastră a importat ani la rând tehnologie de vârf la preţuri costisitoare. Mai departe, pe parcursul deceniului nouă, balanţa schimburilor româno-franceze a înclinat în favoarea României, în paralel cu încordarea relaţiilor politice dintre cele două ţări şi cu începerea plăţii datoriilor externe.

La momentul primei vizite a lui Ceauşescu în Franţa, în iunie 1970, România avea dificultăţi în exportul produselor în Franţa din cauza unor taxe vamale cu un cuantum între 15 şi 24% din valoarea produselor[9]. Barierele vamale ridicate şi inexistenţa scutirilor măcar la produsele industriale realizate în comun reprezentau o situaţie care trebuia negociată urgent cu francezii, în condiţiile în care, din 1965 până în 1970, România exportase în Hexagon, pe baza acordurilor de cooperare mărfuri de peste 1,5 miliarde de franci. Nicolae Ceauşescu a venit cu iniţiativa creării unei bănci franco-române, care să finanţeze proiecte comune; astfel, cota produselor de export româneşti pe piaţa franceză ar fi crescut pentru a echilibra volumul schimburilor.

Înfiinţarea băncii comune prin care Valery Giscard d’Estaing, la acea epocă ministru al Economiei şi Finanţelor, dorea să facă din Franţa primul partener de comerţ exterior al României a avut până la urmă loc în 1971[10].Statisticile române la nivelul anului 1980 scoteau în evidenţă o Franţă care ocupa abia locul 8 în totalul schimburilor comerciale ale ţării noastre, cu o pondere de 3,8% în 1979, şi locul 3 în schimburile cu ţările capitaliste dezvoltate (după R.F. Germania şi S.U.A.). Astfel, după evoluţia schimburilor (în milioane franci francezi) din ultimii cinci ani, soldul balanţei comerciale ne era mereu defavorabil (-194 mil. în 1975, -375 în 1976, -321 în 1977, -523 în 1978, şi – 881 în 1979).[11] Documentele arată că autorităţile comuniste erau interesate să intensifice aceste schimburi până în 1985 la 6-7 miliarde de franci, astfel încât să exportăm anual de cel puţin 5-600 milioane pentru echilibrarea balanţei de plăţi.

Către mijlocul anilor ’80, volumul schimburilor bilaterale se reduce simţitor în defavoarea Franţei. Astfel, pentru Hexagon comerţul cu România ajunsese în 1986 la un deficit de circa 2,5 miliarde de franci[12]. Rata de acoperire a importurilor cu exporturile era de 30%, astfel încât exporturile franceze reprezentau doar o jumătate din cele româneşti în 1981. Dezechilibrul se agrava, Franţa trecând de pe locul 3 pe locul 5 în favoarea Italiei în topul celor mai puternici parteneri externi. În 1981, Franţa exporta de 2,2 miliarde de franci, iar în 1987, importa de 3,6 miliarde din România, în timp ce exporta numai de 0,8 miliarde![13]

Concomitent, pe plan european, Franţa nu mai sprijinea eforturile României de a-şi reînnoi acordurile din anii ’70 cu Comunitatea Economică Europeană, după cum nu o mai sprijinea nici în negocierile cu Piaţa Comună.

Încă o cauză pentru care Mitterrand n-a vizitat până la urmă România

În anii ’80, autorităţile de la Bucureşti au făcut repetate demersuri pentru a-l convinge pe noul preşedinte al Franţei, François Mitterrand, să viziteze România[14]. Refuzul şefului de la Elysée de a fi oaspetele lui Ceauşescu s-a produs pe fondul unei răciri treptate a relaţiilor politice dintre cele două ţări. Cauzele prin care România comunistă îşi distrugea imaginea în ochii Franţei se stiu deja foarte bine: politica impusă de Ceauşescu, disidenţa română, scandalurile din umbra serviciilor secrete…. În paralel, după cum s-a văzut anterior, are loc o coborâre a schimburilor, iar deficitul comercial al Franţei devine considerabil. Aşadar, chiar dacă stă în umbra politicului, acest regres economic poate fi considerat un motiv în plus pentru care François Mitterrand n-a vizitat niciodată România lui Ceauşescu.

Tensiunea politică însoţea decăderea economică a relaţiilor româno-franceze, iar situaţia nu mai spera spre o relansare. Franţa continua să importe, în timp ce partea română îşi limita din ce în ce mai mult importurile din Hexagon. Putea sa încurajeze o vizită în România un asemenea deficit comercial, o rată mică de acoperire a importurilor sau situaţia aproape falimentară a fabricii Oltcit?! Dar chiar dacă balanţa comercială înclina mult în favoarea României, pe un fond politic amical şi stabil, Mitterrand ar fi putut probabil veni la Bucureşti ca să echilibreze situaţia. Îm schimb, a preferat să onoreze invitaţia altor ţări din Est precum Ungaria sau Bulgaria.

BIBLIOGRAFIE

DURANDIN, Catherine, Nicolae Ceauşescu, vérités et mensonges d’un roi communiste, Éditions Albin Michel, Paris, 1990 (trad. rom. Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist, Editura Nemo, Bucureşti 1992)

GIGEA Gorun, Petre, Din însemnările unui ambasador român la Paris, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2002

LE BRETON, Jean Marie, Sfârşitul lui Ceauşescu, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1997

URECHE, Mihai, ROGOJAN, A., Servicii secrete străine, Editura PACO, Bucureşti, 1999

TUDOR, Valeriu, În misiune la Paris. Însemnările unui diplomat român. 1985-1989, Editura Cavallioti, Bucuresti, 2009

ANDREI, Ştefan (interviu), „Jurnalul Naţional” din 8 februarie 2008, din ediţia specială dedicată relaţiilor româno-franceze cu ocazia vizitei preşedintelui Nicholas Sarkozy în România

„România liberă” şi „Scânteia ”, ediţiile din 23-25 iulie 1980

Arhivele Naţionale ale României, fond C.C. al P.C.R, secţia Relaţii externe, dosarele nr.17/1970, nr. 31/1970, nr. 99/1971, nr. 35/1972, nr. 4/1980, nr. 121/1980

Note


[1]Pentru detalii tehnice privind istoria construcţiei diverselor modele Dacia şi Oltcit vezi şi site-urile www.daciaclub.ro şi www.automobileromanesti.ro.

[2]Arhivele Naţionale ale României, fond C.C. al P.C.R., secţia Relaţii Externe, dosar nr. 4 / 1980, f. 3. Pentru această investiţie statul român a contractat un credit de 1,5 miliarde franci francezi de pe piaţa bancarăfranceză.

[3]„România liberă” şi „Scânteia” din 25 iulie 1980, pag. 1-3.

[4]Ştefan Andrei, într-un interviu din „Jurnalul Naţional” din 8 februarie 2008, oferă mai multe detalii privind intenţia Franţei de a construi partea clasică a centralei, colaborare care până la urmă nu s-a mai realizat. La întrevederea avută cu preşedintele Giscard D’Estaing, în 1980, acesta îşi exprima interesul ca o firmă franceză să furnizeze tehnologie pentru centrala nucleară ce urma să se construiască în România.

[5]Arhivele Naţionale ale României, fond C.C. al P.C.R., secţia Relaţii Externe, dosar nr. 121/1980, f. 25-26 cuprinzând stenograma întâlnirii cu patronatul francez – Anexe la vizita din Franţa din iulie 1980.

[6]Ibid., dosar nr. 17/1970.

[7]Ibid., dosar nr. 4 /1980 (Franţa – vizite externe), f. 6-8 . Privitor la turism, de exemplu, în 1979 au vizitat România 51.100 de turişti francezi, realizându-se o încasare valutară de 27,7 milioane franci francezi (107 % faţă de plan).

[8]Ibidem.

[9]Ibidem, dosar nr. 31/1970, f. 1-10 cuprinzând stenograma discuţiilor dintre Georges Pompidou şi Nicolae Ceauşescu.

[10]Ibid. Dosar nr. 99 /1971. f. 1-20 cu privire la vizita făcută în noiembrie 1971 la Bucureşti de viitorul preşedinte al Franţei.

[11]Ibid. Dosar nr. 4 / 1980 – (vizite externe/Franţa), f. 2.

[12]Date privind comerţul între România şi Franţa în anii ’80

Până în anul 1981, soldul comercial a fost favorabil Franţei, cu sume între 100 şi 300 de milioane de dolari anual. După 1982 a înclinat în favoarea României astfel:

1982: 57 milioane dolari

1983: 93 de milioane dolari

1984: 87 milioane dolari

1985: 38 milioane dolari

Tot în aceşti ani România a rambursat din datoria sa către Franţa astfel:

1982: 342 milioane dolari

1983: 254 milioane dolari plus dobândă 59 milioane dolari

1984: 173 milioane dolari plus dobândă 29 milioane dolari

1985: 173 milioane dolari plus dobândă 26 milioane dolari

În anul 1981, soldul datoriei către Franţa era de 1751 milioane dolari. Până la 30 iunie 1986 s-au rambursat 829,7 milioane dolari, urmând ca sa se ramburseze în continuare: în 1987 – 275 milioane dolari, în 1988 – 245 milioane dolari, iar în 1989 122 milioane dolari (date statistice dupa Valeriu Tudor – In misiune la Paris, Ed. Cavallioti, 2009, pag. 210-210).

[13]ibidem., pag. 102-103.

[14]Sunt relevante despre aceste tatonări evocările a două dintre personajele de prim rang diplomatic implicate direct în relaţiile oficiale: ambasadorul în Franţa, Petre Gigea Gorun (1986-1990), şi Valeriu Tudor, consilier şi prim colaborator al ambasadei noastre la Paris (vezi bibliografie). În anul 1987, cand fusese invitat la Congresului Partidului Socialist, însuşi Ştefan Andrei făcea demersuri fără succes pe lângă preşedintele Mitterrand pentru a-l convinge să viziteze România. Fostul ministru de externe fusese invitat la Paris ca proaspăt secretar al CC al PCR pentru relaţii externe.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-investea-fran-n-rom-nia-lui-ceau-escu

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Hrană Spirituală!

Conspiratii indeplinite – apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți in grupul Conspiratii indeplinite!

Conspiratii Indeplinite
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Hrană Spirituală

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

You may also like...

Citește mai multe:
Inselaciunea secolului? Rusia a sprijinit-o masiv pe Hillary Clinton, dar a reusit sa pacaleasca o lume intreaga ca il sustine pe Trump

Realitatea îngrozitoare despre care nu se vorbește: 22 de copii ar fi murit în 2015 din cauza Sindromului hemolitic uremic. Legătura dintre SHU și vaccinuri

Angajata Facebook: Oamenii ar putea comunica telepatic in mai putin de 10 ani | Tehnologia se pregateste sa cucereasca ultimul bastion al intimitatii: gandurile oamenilor.

Dezvaluiri VIDEO: mafia din masoneria de la Viena! Prin BCR si Sorin Oprescu

ALERTA! Mai multi imigranti furiosi au atacat pietoni in centrul Timisoarei! Am fugit cat am putut pe lespezile de piatra de langa Bastion, ca sa scap din mainile lor!, povesteste una dintre victime

Închide