Liviu Nicolaescu, profesor de matematică în SUA: „La începutul anilor ’90, studentul american ştia cât elevul de a VIII-a din România“

Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Matematician cunoscut şi apreciat peste Ocean, Liviu Nicolaescu predă la Universitatea Notre Dame din Indiana de mai bine de 20 de ani. La începutul carierei sale şi-a dat seama că studenţii americani din primul an nu ştiau nici măcar algebra de bază, însă, pe măsură ce avansau în materie, acest lucru se schimba – doar cei foarte harnici şi inteligenţi treceau mai departe.

Ce tehnică au folosit absolvenţii de… Aproape trei sferturi dintre elevi consideră că din punct de vedere ca… Absolvent al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, în 1987, Liviu Nicolaescu (57 de ani) a plecat la scurt timp după decembrie 1989 în Statele Unite ale Americii. A avut şi puţin noroc, aşa cum recunoaşte, pentru că americanii l-au susţinut de la început şi l-au ajutat să se integreze în cultura şi, mai ales, în sistemul lor de educaţie. Azi, după trei decenii trăite în America, este unul dintre cei mai apreciaţi geometri. „Eram ca a treia înfăţişare a lui Hristos. Nu mai văzuseră oameni de după Cortina de Fier.


Apăruseră la Iaşi anunţuri pentru doctorat în Statele Unite, dar aveau şi o taxă de înscriere de vreo 40 de dolari. Am vrut să o trimit şi nu se putea trimite, sistemul bancar era aşa cum era pe atunci şi m-au luat aşa, pe ochi frumoşi.  Am luat nişte scrisori de recomandare de la nişte profesori din Iaşi şi am dat un test de engleză cu răposatul Leon Leviţchi – era profesor important de engleză la Iaşi.  Am dat testul cu o zi înainte să decolez, deci m-au primit pe încredere.  Când am deschis gura şi au văzut că ştiu să vorbesc, mi-au zis că nu erau siguri dacă vorbesc limba engleză şi se gândiseră deja cum să facă să mă înveţe cât mai repede.

De fapt, m-au aşteptat la aeroport, în Detroit, cu un translator“, rememorează profesorul.   Telefonul fără fir  Liviu Nicolaescu a relatat un alt episod ilar, tot din acea perioadă, imediat după căderea regimului comunist. Înainte să plece spre Statele Unite, americanii au încercat să-l contacteze prin telefon, însă, din cauza sistemului înapoiat al telecomunicaţiilor de la noi, nu au reuşit să facă legătura cu Iaşiul.  „Şeful programului doctoral era convins că tinerii din Europa de Est au o educaţie bună. Dar nu poţi să iei pe cineva pe încredere că ştie engleză, dar ei au făcut-o. Eu le-am spus că ştiu să vorbesc. Au încercat să mă sune acasă, dar nici telefoanele nu erau funcţionale. Erau nişte vremuri aşa, mai interesante. Mi-au spus apoi că nu se putea suna din America. Când am ajuns acolo, nu puteam să îi sun pe ai mei, foarte greu îi prindeam. Oricum, telecomunicaţiile nu erau ce sunt acum. Şi din America în România era foarte scump de sunat“, se amuză el.


În anul 1994 şi-a luat doctoratul la Michigan State University, sub îndrumarea lui Thomas H. Parker, cu lucrarea „The spectral flow, the Maslov index and decompositions of manifolds“, iar din 1998 profesează la Universitatea Notre Dame din statul american Indiana.  „Prima dată am studiat la Michigan State University, acolo am stat patru ani. Apoi, am obţinut o poziţie post-doctorală la University of Michigan, unde am stat trei ani. Din 1998 sunt profesor plin la University of Notre Dame“, explică matermaticianul român.  Totuşi, la început, i-a fost relativ greu să se acomodeze, cu atât mai mult cu cât venea dintr-o cultură diferită, dintr-o ţară scufundată în bezna totalitarismului.

Chiar şi aşa, după un an, a început să se simtă în largul său: „Iniţial, mi-a fost greu. America nu e Europa, e altfel. Abia după un an mi-am dat seama că am trecut prin acest şoc. La mine era şocul cultural, că veneam direct din comunism la capitalism“   Relaţiile cordiale student-profesor În schimb, la începutul carierei de profesor în SUA a rămas oarecum surprins de nivelul studenţilor din primul an de facultate – unul mai degrabă modest, comparabil cu al unui elev aflat la finele ciclului gimnazial în România.  „În primul rând, eu veneam din liceu cu un volum mult mai mare de cunoştinţe decât cei din America. În anii ’90, când am întâlnit studenţi americani, mi-am dat seama că ştiau cam cât ştiau elevii mei de clasa a VIII-a. Acolo se predă curs de matematică la studenţii de la Inginerie, de la Matematică, şi la licee – e amestecat. Apoi, au cursurile lor specializate.

Eu i-am întâlnit pe aceia doar mai târziu, mai întâi am lucrat cu studenţii, în general, care trebuie să facă un anumit curs de matematică. Erau la nivelul unor copii de 14 ani de la noi. Nu ştiau noţiuni de algebră pe care le făceam în clasa a VII-a, a VIII-a cu elevii. Ei ştiau ceva, se chinuiau, voiau. Ăsta era nivelul cu care intrau la facultate“, spune profesorul.  Însă, odată ce eşti admis la facultate, lucrurile se schimbă diametral pentru tinerii americani, iar nivelul creşte treptat. E un sistem total diferit faţă de cel din România, un sistem în care studenţii şi profesorii îşi spun pe numele mic, iar relaţiile sunt cu totul altele decât în ţară.  „Colegiul, în schimb, îi transformă pe aceşti tineri şi sunt puşi să înveţe. Relaţiile sunt mai puţin formale ca în România, la fel şi limbajul. Aceşti tineri sunt mai ruşinoşi, dar cei din anul II-III îmi spun Liviu.

Nu consider că nu mă respectă, nu au o problemă de disciplină. Relaţia dintre student şi profesor este mult mai prietenoasă decât în România. Am ore de consultaţii la care vin. După fiecare curs primesc o evaluare de la studenţi, cu notă, şi, anual, sunt evaluat pentru activitatea de cercetare şi pentru activitatea de predare. În funcţie de astea, de ce performanţă ai, îţi este decisă mărirea de salariu şi cu ce procente“, adaugă geometrul. Preţuri mari, remuneraţie mică În Statele Unite ale Americii, salariile variază de la universitate la universitate, dar şi de la oraş la oraş. În multe cazuri, diferenţele sunt uriaşe, pentru că în timp ce universităţile mari, cele de top, sunt capabile să plătească salarii imense, lucrurile stau cu totul altfel în cazul celor mici, care sunt oricum afectate de criză, în această perioadă.  „E un interval mare între salarii. De la 70.000 de dolari brut pe an, la 300.000. Sunt profesori care au jumătate de milion şi care iau şi un milion. Dacă dai taxele federale, plus taxele de stat, plus CAS-ul, aşa cum îl ştim noi, dai la o parte cam 40-45%. Aşadar, rămâi cam cu 40.000 de dolari pe an net, care înseamnă între 3.000 şi ceva până pe la 10.000. În New York, Los Angeles sau San Francisco nu poţi trăi cu acest salariu.

Profesorii de la Stanford cumpără case de la universitate, fiind subvenţionate. Când pleacă, însă, vând casa înapoi universităţii pentru că nu şi-o permit. Cine vrea o casă mai mărişoară trebuie să scoată din cont în jur de jumătate de milion de dolari – în San Francisco, chiar mai mult, iar pentru o chirie, în jur de 2.000 de dolari pe lună. La toate acestea se mai adaugă şi transportul, plus restul cheltuielilor. În SUA, traiul este scump. Au venit IT-iştii şi au crescut preţurile peste limită – la apartamente, la chirii, la tot. E cam ca la Cluj, doar că preţurile sunt şi mai mari“, mai spune profesorul Nicolaescu. Învăţământul românesc îl imită pe cel american În ceea ce îi priveşte pe studenţi, sistemul este unul mult mai flexibil, iar tinerii au tot timpul şi toată îndrumarea pentru a-şi alege o specializare. Li se permite şi să se răzgândească, fără a fi nevoiţi să o ia din nou de la capăt. „Studenţii au un timp să decidă ce pot să facă. Îşi pot schimbă specialitatea după anul I-II, pot să decidă ce vor să termine.

Se înscriu la Inginerie, dar poate, mai târziu, vor să facă Mecanică, Aeronave, Electronică ori Fizică“, adaugă Nicolaescu.  În opinia sa, sistemul de învăţământ românesc a început să se apropie de cel american – cu bune şi cu rele, crede el. Ca termen de comparaţie, însă, americanilor li se cultivă mult mai mult creativitatea, mai cu seamă raportat la vechiul sistem de învăţământ românesc, recunoscut pentru rigiditatea împrumutată de la sovietici.  „Acum, învăţământul românesc a început să imite învăţământul liceal american. Studentul din România ştie mult mai puţin decât ştia în anii ’90. Asta nu înseamnă că sistemul în care am crescut eu era bun; mă refer în special la volum. Era mai strict, îţi cam înăbuşea creativitatea. Era o educaţie mai cazonă. Americanii le permit studenţilor să fie ei, să fie mai creativi“, susţine matematicianul.

În Statele Unite, profesorii sunt obligaţi să se împartă între cercetare şi munca de dascăl. În schimb, studenţii sunt, de regulă, împărţiţi în două categorii, în funcţie de nivelul lor de pregătire. „Iniţial, mi-a plăcut mai mult munca de cercetare, dar acum îmi place şi lucrul cu studenţii. Cei de la Matematică sunt împărţiţi în două tipuri: studenţii obişnuiţi şi studenţii de onoare. Cei din urmă formează un grup de elită care urmează cursuri avansate, poate mai grele decât cele pe care le aveam noi când am fost la facultate. Mai sunt şi cei care merg la doctorat, alţii lucrează pentru diferite firme – şi cu copiii aceştia îmi place să lucrez. Mai puţin de 5% ajung să predea matematică“, mai spune el. Învăţământul românesc a început să imite învăţământul liceal american. Studentul din România ştie mult mai puţin decât ştia în anii ’90. Asta nu înseamnă că sistemul în care am crescut eu era bun; mă refer în special la volum. Era mai strict, îţi cam înăbuşea creativitatea. Fără milă cu trişorii Deşi studenţii americani beneficiază de încrederea profesorilor şi au toată susţinerea din partea universităţilor unde învaţă, greşelile mari sunt taxate mult mai sever decât în România. Aşa este şi în cazul plagiatului, unde se poate ajunge până la exmatriculare.  „O altă treabă e cu codul de onoare. Plagiatul e foarte sever pedepsit. Şi acolo sunt studenţi care copiază, dar sunt pedepsiţi. Vă dau un exemplu de la universitatea unde sunt eu. Există un aşa-numit comitet format din o treime profesori, o treime studenţi doctoranzi şi o treime studenţi obişnuiţi. Când cineva este prins că a copiat, urmează un proces. Şi sunt diferite pedepse, cea mai severă fiind exmatricularea – se ia în calcul doar dacă este recidivist. Prima pedeapsă este aceea de a începe de la zero. Sau primeşte o notă mică la examenul la care a copiat – un 2 din 10 sau un 0 din 10 – şi i-a terminat media. Atunci, trişorul preferă să o ia de la început.

Pe de altă parte, evenimentul rămâne trecut la catastif şapte ani, apoi se şterge. La nivelul meu, de cadru didactic, dacă m-au prins că am plagiat, m-au dat direct afară. E mai bine să fie o prostie şi să fie a mea, decât să iau ceva fără atribuţii“, explică Liviu Nicolaescu. Relaţia dintre student şi profesor este mult mai prietenoasă decât în România. După fiecare curs primesc o evaluare de la studenţi, cu notă, şi, anual, sunt evaluat pentru activitatea de cercetare şi pentru activitatea de predare. În funcţie de astea, de ce performanţă ai, îţi este decisă mărirea de salariu şi cu ce procente. Cartea de geometrie care a făcut înconjurul Planetei

Profesorul Liviu Nicolaescu a scris mai multe cărţi, iar una dintre ele, „Lectures on the Geometry of Manifolds“, a fost publicată de prestigioasa editură World Scientific în 1996 şi este folosită în întreaga lume, inclusiv la marile universităţi americane, la un nivel înalt. Cartea poate fi găsită în format electronic pe pagina sa.  „Am o carte de geometrie care este foarte citită, pentru care s-a scos şi a treia ediţie. În America am scris-o. Se găseşte la biblioteci în România, am donat-o şi bibliotecii din Iaşi – eu dau o copie electronică oricui mă contactează. Am făcut o înţelegere cu editura şi îmi pun o copie electronică pe pagina mea şi pot să o ia, nu o dau cu copyright. Şi-au dat seama că cei care iau copia gratis nu au bani, sunt, în general, tineri care nu au 100 de dolari sau cât costă cartea. Tinerii o folosesc şi sunt încântat că multă lume îmi scrie că i-a ajutat. Însă, ca matematician, în prima parte a carierei, nu este recomandat să scrii cărţi. Însă eu am scris-o cu entuziasm, mi-a folosit profesional şi a folosit şi multor persoane. Pot să spun că oamenii care au citit-o au devenit profesori şi acum le-o recomandă studenţilor, fiind a doua generaţie de cititori.

Cartea se foloseşte la cursurile doctorale şi la cursurile de master din Europa“, a dezvăluit profesorul Nicolaescu.  Începând cu noul an universitar, geometrul va preda şi un Curs de Probabilităţi, la care va avea studenţi de la toate specializările: de la Fizică până la Business şi Inginerie. „Sunt studenţi, cum sunt cei de la Inginerie, care ştiu matematică şi pricep. La cursul de Probabilităţi, mai fac simulări pe calculator, şi mai este şi câte un student care se descurcă. Dacă îi pun să folosească un software, se descurcă cum să îl folosească, nu trebuie să îi îndrum eu“. Ca matematician, în prima parte a carierei, nu este recomandat să scrii cărţi. Însă eu am scris cartea de geometrie cu entuziasm, mi-a folosit profesional şi a folosit şi multor persoane. Pot să spun că oamenii care au citit-o au devenit profesori şi acum le-o recomandă studenţilor, fiind a doua generaţie de cititori. Cartea se foloseşte la cursurile doctorale şi la cursurile de master din Europa.

România văzută din America În opinia profesorului Liviu Nicolaescu, lucrurile au început să se mişte în România. Câteva oraşe s-au dezvoltat, dar a apărut şi reversul, precum creşterea preţurilor în imobiliare. El consideră că „vinovaţi“ sunt IT-iştii, care au salarii comparabile cu cele din Vest, iar în oraşe precum Cluj sau Iaşi sunt deja zeci de mii. Însă peste tot în România lipseşte infrastructura, lucru cu atât mai vizibil cu cât Statele Unite dau totul la acest capitol.  „Clujul are un boom de IT şi a crescut costul vieţii acolo. Şi în Iaşi au construit haotic pentru că au venit mai multe firme IT – oraşul nu are infrastructură pentru ce populaţie e, pentru câte maşini sunt. În Moldova ar fi nevoie de o autostradă, care să o conecteze cu Ardealul, dar şi cu Bucureştiul.

Singurul lucru bun la Iaşi e că aeroportul are multe zboruri. Mi-ar plăcea, de exemplu, cât sunt în Iaşi, să vin şi să stau o zi-două în Cluj şi să mă întorc, dar trebuie să stau trei zile sau patru zile, până când e următorul avion care face legătura între cele două mari oraşe importante. Acum există zbor zilnic de la Frankfurt în Iaşi şi zbori direct în Iaşi, nu în Bucureşti – îmi convine, pentru că economisesc câteva ore atunci când vin din SUA“, consideră profesorul.  Cât despre locul în care trăieşte, are doar cuvinte de laudă. Îi plac spaţiile largi şi stilul de viaţă american. În plus, spune el, americanii sunt mai aşezaţi, mai puţin agresivi în viaţă, ca şi în trafic, în comparaţie cu românii.  „Oraşul în care stau se numeşte South Bend, statul Indiana – mă simt bine aici. În total, există peste 350.000 de oameni. Spaţiul este în stil american – nu sunt trotuare, iar autobuzele vin din jumătate în jumătate de oră. În schimb, mi-ar fi frică să conduc în România – şoferii sunt foarte agresivi, trebuie să stai cu nervii întinşi“, mărturiseşte profesorul Liviu Nicolaescu.

Citeste mai mult: adev.ro/qy959j

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Hrană Spirituală!

Conspiratii indeplinite – apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți in grupul Conspiratii indeplinite!

Conspiratii Indeplinite
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Hrană Spirituală

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

You may also like...