Lupta lui Tudor Vladimirescu pentru alungarea familiilor regale reptiliene fanariote din Romania! Tudor Vladimirescu cunostea pericolul generat de familiile regale! El stia ca acestia erau Anunnaki!

Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

Tudor Vladimirescu

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor.


S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.


În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu [1]), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca„pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.

Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Moartea

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I[2] pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

Tudor Vladimirescu si Reptilienii Anunnaki!!!

Intr-un articol publicat pe lovendal.net autorul vorbeste despre un muzeograf oltean (craiovean) care analizand manuscrise secrete, semnate Tudor Vladimirescu, ar fi aflat ca Vladimirescu ar fi vrut sa construiasca langa manastirea Vacaresti o imensa piramida, exact ca cea din Egipt. Ca sa-i sporeasca puterea, pe aceasta piramida ar fi sculptat niste bazoreliefuri misterioase la prima vedere, care ar fi continut simbolul stelei rosii ce ar fi simbolizat nu comunismul ci planeta nibiru, a 12-a planeta, asa cum o ilustreaza si tribul dogonilor din Africa. Tot printre aceste bazoreliefuri s-ar fi aflat niste chipuri ce ar fi semanat izbitor cu zeii reptilieni anunnaki din tablitele sumeriene. Nu am dovezi in acest sens, insa poate ramane teorie, dar consider ca orice initiat de rangul sau cunostea cine conduce planeta, nu degeaba s-a revoltat impotriva lor.

Cine erau Fanariotii? Mai multe puteti citi detaliat aici -> http://www.fara-secrete.ro/invadarea-romaniei-de-catre-familiile-regale-fanariote-din-grecia

Fanarioții sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor aristocratice grecești care locuiau în cartierul Fanari[1] (Φανάρι,). Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau deseori în alegerea înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioții au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porți și ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii și de funcționarii locali din provincii, fanarioții reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominației otomane până la izbucnirea războiului de independență al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioții au jucat un rol de primă importanță și au influențat deciziile Adunării Naționale, corpul reprezentativ al revoluționarilor, care a fost convocat în șase ședințe între 1821 și 1829.

Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor Române Moldova și Valahia, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote. Deci reiese clar ca acestia nu aveau sange de daci, ci erau invadatori din Grecia, insasi istoria „oficiala” o spune.

Creșterea influenței grecești în Imperiul Otoman

După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto și de jureîmpăratului bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider național și religios (ethnarch) al grecilor și altor etnii care erau incluși în Milletul ortodoxiei grecești.[3] Patriarhul a câștigat o deosebita impotanță, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate, considerându-i pe toți ortodocșii din imperiu ca aparținând unei singure entități.

Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat proiectele rezistenței grecești, care era centrată pe reînvierea și revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reușit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor și o bună parte a fostei nobilimi bizantine.

Ca rezultat al administrației ecleziastice și fanariote, grecii au atins o culme a influenței lor în secolul al XVIII-lea, perioadă în care s-au dovedit cei mai influenți dintre toate națiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însă, situația era puțin diferită, în secolul al XVI-lea slavii de sud fiind cei mai importanți în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorința de convertire la islam, (pentru a se bucura de toate drepturile cetățeniei otomane), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii Bosniei Otomane. În același timp, sârbii au preferat să nu se convertească, dar au încercat să capete poziții militare de prim rang.

Cu timpul, prezența slavilor în administrație a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce acești supuși au tins să-și ofere sprijinul armatelor Habsburgilor în contextul Marelui război turcesc. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ și religios suprem al tuturor supușilor ortodocși din imperiu, indiferent de apartenența lor națională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Grecești.

În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relațiilor lor externe, având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situația de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiția otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. [5] Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat, așa-numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situația de a ocupa înalte poziții de secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii bisericești.  Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și pe de altă parte de notabilitățile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În conformitate cu afirmațiile lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanți istorici greci, fanarioții au deținut la început cele mai importante funcții seculare de la curtea Patriarhală și, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influența deciziile Patriarhului.[8]Negustorii greci și clericii de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare prosperitate economică și politică și care au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, s-au așezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee).

Fanarioții în posturi înalte

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioții au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman. Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu și, în funcțiile de agenți diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile Regatului Marii Britanii, Franței sau Imperiului Rus.

Fanarioții au intrat rapid în competiție cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcții administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciți să controleze monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Curții Sultanului și au căpătat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia dintre Țările Române (Moldova și Muntenia). În timp ce-și îndeplineau funcțiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câștigând controlul asupra comerțului de maximă importanță pe Marea Neagră. Fanarioții au reușit să-și extindă negoțul mai întâi în Regatul Ungariei, iar după aceasta în toate țările Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu națiunile occidentale, iar drept consecință fanarioții au învățat limbile occidentale și au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene.

Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independență al Greciei, fanarioții deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluție a fost una naturală, datorită experienței și educației înalte a fanarioților. În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea națională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistența pașnică a cuceritorilor și cuceriților, coexistență pașnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioții nu au îmbogățit indentitatea națională greacă și au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preț cu Imperiul Otoman, (la începutklephtii și mai apoi armatoloii).

Domniile fanariote în Țările Române

Începutul domniilor fanariote

„Perioada nu trebuie înțeleasă ca un început al prezenței elementului etnic grec în Țările Române, deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârșitul epocii fanariote, diferite familii fanariote cu membri născuți pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât și în Muntenia, ca fiind de origine română și sunt prezenți și azi în societatea românească. Printre cele mai importante familii se numără familia Rosetti, al cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al radicalismului și naționalislmului în perioada postpașoptistă) sau familia Ghica, (ai cărui reprezentanți Grigore al IV-lea și Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor fanariote, au fost considerați primii domni „pământeni” după revoluția de la 1821).”

Este destul de interesant ca multi istorici si romani incearca sa se laude cu domnitorii lor straini. Astazi daca oamenii ar afla ca presedintele lor este evreu sa zicem, probabil ca ar face proteste, atunci insa era ceva la moda.

„Atenția fanarioților s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar și pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări bogate și, chiar și mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor). Mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar și un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulți dintre fanarioți au intrat în rândurile boierimii valahe sau moldovenești prin alianțe matrimoniale.”

Deși apăreau mai rar, în perioada fanariotă au apărut și domnii a unor principi locali. Această situație a determinat două elenizări discutabile a unor familii boierești românești: familia Callimachi (numele original Călmașul) și familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului și pentru a crește șansa lor de a ocupa tronul și mai târziu pentru a își menține pozițiile.

„Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituțiilor tradiționale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simțite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitrașcu Cantacuzino în Moldova sau Gheorghe Duca în Muntenia, amâdoi aleși în 1673, și-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleși, pentru a fi zălog la Constantinopol. În același timp, monarhia electivă tradiționlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice și a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambițioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri și care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moșii din țară. [12] Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveștilor și cea a Cantacuzinilor în perioada de până în anul 1711.”

1711-1715

„Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecția a populație românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.”

 

„Un moment crucial în politica Imperiului Otoman fața de [Principatele Dunărene] a fost ruso-turc, războiului ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruși, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia. Hotărârea de a numi și în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Eugen de Savoia|Prințul Eugeniu de Savoia la începutul Marelui război turcesc].”

Domnitorii și suita domnească

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragoman-ul șef al Sublimei Porți,fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), pleca în noua țară în care fusese numit, și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori, cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită formată din familia sa, favoriți și creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la investire). Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu putință investițiile făcute cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilați sau executați. Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii aceleiași familii.

„Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul cărora erau aleși domnitorii au devenit din ce în ce mai puține. Mai mulți domnitori au ocupat pe rând tronul în cele două principate. În timp ce domnul de la București plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul Moldovei folosea aceeași metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De exemplu,Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puțin 10 ori pe tronul unei dintre cel două principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau chiar sultanului însuși. Cu toate acestea, instituțiile centrale otomane urmăreau să păstreze controlul asupra celor două principate fără a le exploata irațional. Astfel,Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat, pentru a scădea presiunile fiscale asupra populației de rând.”

Exact cea ce fac politicienii de azi pentru a-si pastra functiile, acelasi lucru faceau si ei atunci, asa ca lasati-o mai moale cu „patriotii fanarioti”. Cine a incercat sa fie patriot deobicei sfarseste mort si nicidecum aparand ca „erou” in istoria lor.

Administrația și boierii

„Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.”

Ca sa traduc mai bine inseamna ca oamenii erau vai de ei, erau saraci lipiti pamantului si acesti nu se lasau pana nu le luau ca taxe si ce nu aveau. Nu numai turcii faceau asta, dupa cum vedeti si turci si domnitorii par sa se inteleaga tare bine facand un fel de echipa intre ei. Acum sa-i aud pe cei care sustineau sus si tare ca intr-un astfel de razboi exista baieti „buni” si baieti „rai”? Nu exista asa-ceva, exista o schema problema-reactie-solutie, adica ambele tabere sint finantate de ei. Acelasi lucru se intampla si in prezent, iar daca se intampla in prezent de ce nu s-ar fi intamplat si in trecut? Vedem clar cea ce faceau ei…

„Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti, (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti,Pravilniceasca condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri.”

Nu a abolit nimeni sclavia, ea doar a luat alta forma, priviti in prezent, sa nu credeti ca sclavii de azi sint in lanturi tinuti desi mai vedem cazuri, insa banca foloseste metode diplomatice pentru a-i face pe oameni sclavi. Spre exemplu iti iau casa daca nu muncesti mult pt mine, tu ai de ales, ori o faci ori nu, deci sclavagismu nu a disparut niciodata, doar a luat o alta forma

„Încercările de reformă a domnitorilor se loveau de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în Divan erau membri ai familiilor vechi boierești românești. Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice și sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe și impozite.

După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supușilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puțin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic și strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creștere viitoare a tributului și, între 1774 și 1830, obligațiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia și la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.

Doar unii domnitori au incercat sa reformeze sistemu dar acestia pot fi numarati pe degetele de la o mana si acestia deobicei au avut intotdeauna de suferit, precum Alexandru Ipsilanti.

„În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câștigate. Astfel, demiterile lui Constantin Ipsilanti (în Muntenia) și Alexandru Moruzi (în Moldova) de sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parțial întemeiate față de o conspirație prorusă la București), au reprezentat un motiv de război pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul Mihail Miloradovici imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Intr-un articol publicat pe descopera.ro[2] se demonstreaza clar ce a dorit Tudor Vladimirescu pentru cei care nu au prea inteleg toata aceasta treaba:

„La ani de zile dupa ce am terminat liceul, unde am invatat despre marile evenimente din istoria Romaniei, ce (mai) stim si ce nu stim despre cele mai importante dintre aceste evenimente? Adesea, ele sunt prezentate, in manuale, intr-o forma simplificata si concisa care, uneori, pune accentul pe date precise, dar nu aseaza intotdeauna lucrurile intr-o perspectiva mai larga si nici nu consemneaza amanunte inedite ori macar pitoresti. Ce mai stim, de pilda, despre revolutia din 1821? In mare, desfasurarea evenimentelor care au alcatuit ceea ce numim, familiar, “revolutia lui Tudor Vladimirescu” ne este, desigur, cunoscuta…

Figura centrala a revolutiei a fost Tudor Vladimirescu, pe care poporul l-a indragit, l-a sustinut si l-a aclamat ca pe conducatorul – pentru scurt timp – al Valahiei, sub numele de domnul Tudor – desi, asa cum veti vedea, el nu intentiona sa fie „domn”, domnitor, in acceptia de atunci a termenului. Rascoala a fost infranta dar, paradoxal, una dintre cele mai importante revendicari ale revolutionarilor si-a gasit implinirea: din anul urmator, jugul domniilor fanariote a fost inlaturat, iar Principatele Romane au dobandit „domni pamanteni”. Revendicarile revolutionarilor au fost cuprinse in cunoscuta Proclamatie de la Pades, dar si in scrisori adresate Inaltei Porti, in care se cereau imbunatatiri sociale si schimbari politice in ceea ce priveste numirea conducatorilor Tarii Romanesti. Miscarea a capatat amploare odata cu afilierea la miscarea de eliberare a grecilor – Eteria.Tudor Vladimirescu a incercat sa coopereze, in plan militar, cu Alexandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei in Principatele Romane si devenit, ulterior, epitrop general al miscarii.

Eteristii sperau sa capete sprijinul Rusiei; ajutorul politic si militar al acestei mari puteri europene ar fi fost hotarator pentru sporirea sanselor de reusita. Dar Rusia a dezaprobat miscarea de eliberare a romanilor si a grecilor. In ciuda faptului ca acum nu se mai puteau baza decat pe ei insisi, cei doi conducatori nu au reusit sa colaboreze. In urma conflictului, Alexandru Ipsilanti, care s-a dovedit un aliat primejdios, in care nu se putea avea incredere, a hotarat sa scape de Tudor Vladimirescu. Prin tradare, acesta a fost luat de la Golesti si ucis miseleste la Tragoviste. Alexandru Ipsilanti, lipsit de sprijinul populatiei, nemultumita de debandada si jafurile eteristilor lui, a fost invins de turci la Dragasani, si-a vazut oastea destramata, miscarea de eliberare a grecilor infranta si, in cele din urma, a fugit la Viena unde, dupa cativa ani, a murit in inchisoare – nebun, zice-se. Asa s-au desfasurat, in linii mari, evenimentele, asa este descrisa revolutia de 1821 in cartile de istorie si cam asta ne mai amintim din ceea ce am invatat la scoala.

Insa aceasta revolutie, pe cat de scurta, pe atat de insemnata, datorita contextului in care s-a petrecut, personalitatii conducatorului ei si urmarilor pe care le-a avut, desi pare doar „de interes local”, de fapt are un loc al ei in istoria Europei si a lumii. De aceea, nu e lipsit de interes sa adaugam si cateva lucruri pe care poate nu ni le mai amintim „de la orele de istorie” – sau nu ne-au fost predate niciodata – si care largesc perspectiva noastra asupra acestui eveniment.

Contextul international

Privind de la departarea pe care le-o da trecerea timpului, istoricii considera azi ca Revolutia de la 1821 nu a fost doar o scurta miscare de revolta petrecuta intr-o marunta tara europeana (asta era, pe atunci, Valahia). Ea se inscrie intr-o miscare revolutionara mult mai larga, care s-a manifestat in lume la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In Europa, aceluiasi val revolutionar ii apartin revolutia din 1830 din Franta si insasi Eteria. Iar in lumea larga, aceeasi ampla miscare a dus la marile revolutii din statele Americii de Sud, in urma carora numeroase tari sud-americane si-au capatat independenta, emancipandu-se de sub dominatia spaniola. Un fir istoric de solidaritate il leaga, astfel, pe Simon Bolivar, figura centrala a miscarii de independenta sudamericane, de Tudor Vladimirescu, eroul scurtei, dar intensei miscari revolutionare prin care Romania s-a mai apropiat cu un pas de obtinerea independentei fata de Imperiul Otoman.

Simon Bolivar

Tudor

Desi ramas in istorie cu acest nume, neaos romanesc, el se iscalea Theodor; daca vreti, aceasta diferenta marcheaza trecerea sa de la starea in care s-a nascut (intr-o familie de tarani; ce-i drept, instariti) la ceea ce a devenit prin educatie. Nascut in jurul anului 1780, la Vladimiri (Gorj), Tudor Vladimirescu a fost un om cu multa carte, dupa standardele de atunci.A urcat, incet-incet, de la starea de copil de taran la cea de arendas de mosii, apoi functionar al statului („vataf de plai”, echivalentul functiei de subprefect), iar ulterior a devenit negustor, apoi locotenent de panduri, pentru a ajunge, din pacate pentru foarte scurt timp, in postura de carmuitor al Munteniei.Cariera sa militara, datorita careia numele sau a ramas legat de cel al pandurilor – trupe neregulate, un soi de „trupe de guerilla” – a inceput prin participarea sa la razboiul ruso-turc din 1806-1812, in fruntea unui corp de panduri olteni; acestia aveau sa formeze, mai tarziu, nucleul ostirii cu care Tudor Vladimirescu a intrat in Bucuresti pentru a sustine revendicarile miscarii revolutionare pe care a condus-o.

Ofiter arnautgrec

Mai apoi, calatorind, a invatat mai multe limbi straine si a dobandit, astfel, acces la invatatura Apusului, luand contact, in acest fel, si cu ideile revolutionare care circulau pe atunci in Occidentul Europei si care l-au inspirat sa porneasca miscarea de desprindere a Valahiei de sub dominatia otomana. Desi numit de popor „domnul Tudor”, de fapt el nu a intentionat sa fie domnitor al Valahiei. In prima Scrisoare catre Poarta, se prevedea ca domnitorul tarii sa fie numit in continuare de Inalta Poarta – cu singura conditie de a fi „pamantean” – si sa conduca tara impreuna cu Adunarea norodului – echivalentul unui Parlament -, iar Tudor urma sa exercite guvernarea efectiva, avand deci functia unui prim-ministru.

Documentele revolutiei

Desi actul de care se aminteste cel mai des in legatura cu revolutia din 1821 este Proclamatia de la Pades, el nu este singurul important. In afara lui, revendicarile revolutionarilor sunt cuprinse in mai multe documente: o scrisoare catre Inalta Poarta, intitulata Cererile norodului romanesc (datata 23 ianuarie/4 februarie 1821 si care urma sa devina, practic, viitoarea Constitutie a Tarii Romanesti), alte doua Proclamatii (16/28 martie, 20 martie/1 aprilie 1821) si o a doua scrisoare catre Poarta, precum si alte declaratii si scrisori ale lui Tudor Vladimirescu, in care sunt consemnate obiectivele miscarii revolutionare.Aceste documente cuprind principiile pe care urma sa se intemeieze viitoare guvernare a Munteniei, daca cererile revolutionarilor ar fi fost acceptate si s-ar fi produs marile schimbari sociale si politice sperate. Ele cuprind revendicari si propuneri privind fiscalitatea, invatamantul, organizarea armatei, alegerea si numirea functionarilor. Din analiza lor reiese existenta unui program pe termen lung, ce viza modificari treptate ale ordinii politice si sociale existente, realizarea gradata, in etape, a unor schimbari care sa largeasca autonomia tarii.

Alexandru Ipsilanti

Daca Proclamatia de la Pades este redactata intr-un limbaj plin de patos si de elan razboinic – menit sa mobilizeze poporul pentru a participa la miscarea revolutionara – in schimb tonul altor documente – si in special al scrisorilor catre Poarta – este surprinzator de moderat si prevenitor. Desi cererile, prin continutul lor, zguduiau ordinea stabilita, grija de capetenie a lui Tudor Vladimirescu a fost aceea de a impiedica, prin orice mijloace, o riposta armata din partea turcilor. El spera sa capete ceea ce dorea pe cale diplomatica, bizuindu-se si pe sprijinul altor state europene – privilegiile obtinute ar fi urmat sa fie garantate de Rusia si Austria – si a incercat, pe cat a putut, sa nu starneasca mania marii puteri suzerane.

Conflictul cu Alexandru Ipsilanti isi are originea si in acesta preocupare. Intelegerea prevedea ca acesta, cu trupele sale, sa treca Dunarea, iesind din tara, spre a nu starni furia turcilor, in caz contrar romanii urmand, cu orice risc, sa se dezica de eteristi, alungandu-i ei insisi din tara.Intre armata de stransura a lui Ipsilanti – adunata de acesta in Basarabia si formata din greci, albanezi, bulgari si altii, toti la un loc alcatuind o oaste prea nedisciplinata si prea putin demna de incredere – si imensele trupe militare pe care le-ar fi putut trimite turcii in cazul in care ar fi fost provocati, este evident ca Tudor Vladimirescu avea motive sa se teama mai mult de turci. La cea mai mica greseala, tara ar fi putut fi ocupata, trecuta prin sabie si transformata in pasalac, pierzandu-si si bruma de autonomie de care se bucurase pana atunci.

Razboinic eterist

Avand nevoie de sustinerea boierilor, Tudor a evitat sa abordeze frontal spinoasa problema a improprietaririi taranilor, temandu-se ca aceasta i-ar putea determina pe boieri sa ii retraga sprijinul. Ca sa ii tina aproape, Tudor a insistat, in documente, asupra problemelor in care si boierimea autohtona avea un interes, in special dreptul de a avea domni pamanteni.

Urmarile

Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu a fost, intr-un fel, paradoxala: desi a fost infranta, cel mai insemnat dintre scopurile ei politice a fost atins. Incepand din 1822, atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, s-a ispravit neagra epoca a domniilor fanariote, iar cele doua principate au capatat dreptul de a avea – din nou, dupa mai bine de un secol – domni pamanteni. Primii dintre acestia au fost Ioniţă Sandu Sturdza, in Moldova (1822 – 1828) si Grigore Dimitrie Ghica (Grigore al IV-lea Ghica, 1822-1828) in Tara Romaneasca. Desi „mandatele” lor au fost marcate de un context politic european foarte agitat si incheiate brusc si dramatic de razboiul ruso-turc din 1828-1829, urmat de o perioada de ocupatie ruseasca in principate, trecerea de la domniile fanariote la cele pamantene a fost una dintre cele mai importante izbanzi politice din istoria Romaniei – inca un pas catre independenta.”

Societatea secreta greceasca (fanariota) Eteria

Philiki Mişcarea secretă grecească Eteria si românii

Eteria sau „Societatea prietenilor” era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nicolae Scufas din Arta, Atanasie Tsacalof din Ianina şi Emanoil Xanthos din Patmos. Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui. Dar pentru a câştiga sprijinul celorlalte popoare supuse Porţii, societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze unirea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Nu a fost o întâmplare că Eteria a luat fiinţă pe teritoriul Rusiei, în marele port al Mării Negre, unde se întâlneau interesele ruseşti şi greceşti şi nici faptul că, în primii ani de la înfiinţare, până la 1818, ea nu a făcut aderenţi decât printre grecii stabiliţi în Rusia, ca negustori sau refugiaţi. Printre grecii, foarte numeroşi, din Imperiul Habsburgic, puţini au aderat la Eterie, iar masele rurale din teritoriile locuite de greci ale Imperiului Otoman nici nu auziseră de aceasta când insurecţia a izbucnit.

Rostul Eteriei era să dea unei elite de greci, stăpâniţi de acelaşi sentiment, dar împrăştiaţi în locuri deosebite şi supuşi unor guverne străine, o organizare comună, condusă de o ierarhie bine stabilită şi capabilă să pună masele în mişcare la cel dintâi semnal al şefului suprem[1].

În urma refuzului lui Capodistria de a fi conducătorul mişcării greceşti, Emanoil Xanthos s-a adresat atunci lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti. Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Eteriei să întreţină credinţa în sprijinul Rusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă. Trecerea conducerii în mâinile sale a produs efecte imediate asupra vieţii interne a Eteriei. După ce a primit de la Xanthos corespondenţa, actele şi socotelile Eteriei şi , la 20 aprilie 1820 a fost proclamat epitrop general al conducerii, Alexandru Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Rusiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteriei. Înainte de pasul decisiv, Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurământul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti.

În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza organizaţiei greceşti şi pe domnul Mihai Şuţu. Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei. Din momentul în care Mihai Şuţu a intrat în Eterie, el a pus practic la dispoziţia lui Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei.

Insurecţiunea de la 1821 s-a produs în cadrul luptei de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană. Această teză plasa problema revoluţiei române în cadrul istoriei popoarelor creştine din Turcia europeană, în care îşi găsea dimensiunile adevărate şi semnificaţia reală. Acest cadru îi definea şi obiectivul care era cucerirea independenţei politice şi economice. Acest program corespundea aspiraţiilor tuturor claselor sociale, fiindcă dominaţia otomană stăvilea dezvoltarea tuturor forţelor „vii” ale acestor popoare. Chiar şi marea boierime şi clerul înalt care au împărtăşit împreună cu domnii şi cu turcii din beneficiile regimului fanariot, au aderat la Eterie, deoarece cucerirea independenţei le deschidea noi perspective de progres material şi politic şi pentru că victoria le părea asigurată din moment ce conducătorii Eteriei garantau că Alexandru Ipsilanti, epitropul general al acesteia, va veni urmat de o puternică armată rusă, în stare nu numai să împiedice pe turci să calce teritoriul ţării noastre, ci chiar să-i alunge din Europa.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a început în cadrul Eteriei şi al revoluţiei greceşti. Dar răsunetul pe care l-a produs în toate clasele româneşti se explică prin situaţia în care se aflau ţările române, prin structura lor economică, socială şi politică, prin poziţia lor în cadrul Imperiului otoman şi prin raporturile lor cu celelalte popoare din Peninsula Balcanică.

O analiză atentă a sfârşitului mişcării din Ţara Românească va distinge totdeauna, ca pe două faţete deosebite ale realităţii, faptul ivirii unor neînţelegeri între comandantul pandurilor şi armata sa, de faptul, cu totul diferit, al ascuţirii contradicţiei dintre revoluţia românească şi Eterie. Eteriştii l-au suprimat pe Tudor Vladimirescu, neputându-l îndupleca să coopereze cu ei. Aceasta nu înseamnă că Adunarea norodului, înşelată de şefii eterişti, după cum recunoaşte şi Cioranu[2], dorea unirea cu ei şi că ea dezaproba poziţia politică neutrală adoptată de Tudor la Goleşti faţă de războiul dintre turci şi eterişti.

Politica externă a lui Vladimirescu a fost una clar diferită de cea a Eteriei: el nu a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii, rus şi turc, căci câmpul de război era pe teritoriul românesc, ci s-a străduit să convingă atât Poarta, cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din cauza guvernării fanariote, Ţările Române în concepţia sa trebuind să aibă o cârmuie românească.

Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem se găseşte într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821 de un anonim care a luat parte la această campanie[3].

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei. Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale şi să treacă Dunărea pentru a lupta împotriva turcilor, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi. În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un „nechemat” pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferând să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti.

Din însemnările memorialiştilor desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă. Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot printre care Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, A. Pini, C. Samurcaş, etc.

Practic, într-un anumit sens , revoluţia de la 1821 şi mişcarea eteristă au determinat două din implicaţiile care fuseseră întrevăzute în planurile strategice iniţiale: intervenţia Rusiei şi internaţionalizarea problemelor greacă şi română. Acţiunea lui Ipsilanti în Principate, în dezacord cu planurile iniţiale ale Eteriei, a servit doar interesele revoluţiei greceşti prejudiciind grav pe cele ale românilor

Tudor Vladimirescu a condus marea răscoală din 1821, ce a marcat începutul istoriei moderne a României. Slugerul Tudor Vladimirescu (1780-1821) a fost, iniţial, voluntar în cetele de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, ceea ce i-a adus, din partea Rusiei, gradul de „paruciuc” şi decoraţia „Sf. Vladimir”. Alimentat cu ideile revoluţionare apusene ce aveau la bază principiile de egalitate, libertate şi fraternitate, ce constituiseră fundamentul Revoluţiei franceze, dând dovadă de o deosebită luciditate, conştient de posibilităţile existente, dar şi de limite, Tudor Vladimirescu a ştiut să confere mişcării o orientare corespunzătoare situaţiei date. Dar a săvârşit o greşeală ireparabilă. A crezut, ca şi alţi oameni ai vremii, fruntaşi revoluţionari din această parte a Europei, în generozitatea, în înţelegerea şi în sprijinul ţarului Alexandru I. El aştepta încă îndreptarea relelor, de la împăraţi şi despoţi luminaţi. S-a amăgit, în privinţa acestui ajutor, ca şi Horia, ca şi Voltaire sau Diderot, ca şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei.

Tudor Vladimirescu: mason

Tudor Vladimirescu a fost iniţiat mason în casa fanariotului Constantin Samurcaş din Bucureşti, într-o lojă eteristă, fiind chezăşluit de tovarăşul său de luptă împotriva turcilor, căpitanul Iordache Olimpiotul, ofiţer în straja domnească, care era un membru activ al Eteriei şi primise misiunea să-l omoare pe Alexandru Vodă Şuţu.
Tudor Vladimirescu a pornit răzvrătirea poporului în ianuarie 1821, în acelaşi timp cu grecii, după înfrângerea italienilor şi în plin avânt al Revoluţiei spaniole, din 1820-1823.

Desfăşurată pe parcursul a mai puţin de jumătate de an, din iarnă până în vară (lupta pandurilor, ca şi a unor unităţi eteriste, continuând izolat până în toamnă), mişcarea revoluţionară din 1821 a fost unul din momentele cele mai puternice ale izbucnirii populare împotriva regimului fanariot şi un prilej de afirmare a poporului român pe plan european. În timpul revoluţiei, boierii şi marii negustori au fugit din ţară, unii în Austria, alţii în Rusia şi alţii au trecut la inamic, în frunte cu şeful clerului. Ţarul Alexandru I l-a dezarmat şi l-a degradat pe Ipsilanti, retrăgându-i chiar ordinul „Sf. Vladimir”, dobândit pe câmpul de bătălie în războiul antiotoman, iar mitropolitul l-a afurisit ca „răzvrătitor”. Apoi, Metternich, geniul rău al coaliţiei puterilor imperiale, a pus la cale trădarea şi suprimarea fizică a comandantului, împăratul – menţionează unii istorici – „a trădat Eteria prin intermediul aceluiaşi Ipsilanti, punând la cale uciderea mişelească a lui Vladimirescu, căpetenia răsculaţilor valahi”.
Organizând cu pricepere şi hotărâre insurecţia armată, chibzuind, cu intelectuali patrioţi ai vremii, viitoarea legiuire a libertăţii poporului – o orânduire democratică după concepţiile înaintate ale timpului, inspirate din Revoluţia franceză – Tudor Vladimirescu a ajuns victorios până în Capitală, unde a încercat să se instaleze. Dar scurtă i-a fost izbânda. Forţele adverse unite, „atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti” nu i-au dat răgazul să-şi ducă până la capăt planurile „izbăvirii”.

SURSA

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vladimirescu

2. http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5154400-tudor-vladimirescu-domnul-din-inima-oltenilor

3. Andrei Oţetea, Documente.Răscoala din 1821, II, p. 330.

4. Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Librăriile „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p. 297.

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Hrană Spirituală!

Conspiratii indeplinite – apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți in grupul Conspiratii indeplinite!

Conspiratii Indeplinite
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Hrană Spirituală

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

You may also like...

Citește mai multe:
Statul roman prefera sa dea 309 milioane de Euro unei firme spaniole pentru metrouri, desi Astra vagoane ARAD a participat cu un pret mult mai bun

Te afecteaza comentariile negative? Citeste aceasta pilda si vei deveni imun in fata acestora!

Efectele vibratiei muzicii si a sunetelor asupra corpului, apei si mediului inconjurator

Atentie: De ce nu trebuie sa cumperi niciodata legume si fructe ce poarta etichete inscriptionate cu cifra 8

Cutremurul din ’77. Cum a supravieţuit nepotul lui Ceauşescu Xavier Dragoescu, din blocul în care a murit Toma Caragiu. Mama lui, nepoata lui Ceausescu a murit!!!

Închide